Imi plac cartile triste, imi plac oamenii tristi, imi plac povestile nefericite. Ma infioara gandul mortii persoanelor pe care le iubesc, dar ma fascineaza ideea propriei mele morti. Imi plac suferintele din iubire, imi plac oamenii care plang si care isi dau seama cat de mica este existenta lor. Nu imi plac oamenii care iubesc viata si care cred ca viata lor e perfecta. Urasc relatiile simple, fara nimic profund, in care cei doi cred ca si-au gasit sufletul pereche si viseaza sa aiba o casa mare, o masina cumparata in leasing si sa faca copii. Nu-i inteleg pe acesti oameni si nici nu-mi doresc sa-i inteleg. Dar, din pacate, ii vad in fiecare zi, pe strada, la facultate, la televizor, ba chiar si printre prietenii mei. Si nu de putine ori ei ma judeca. Ma judeca pentru ca nu gandesc ca ei, ma judeca pentru ca nu vorbesc mult si prost, ma judeca pentru ca prefer singuratatea in locul plafonarii. Cum sa le explic, oare, ca viata are si ceva mult mai profund in ea, ca o partida se sex si o tigara fumata in graba dupa aceea nu e totul? Ca iubirea nu vine daca iti dai de trei ori ochii peste cap cand se uita la tine tipul dragut pe care il vezi in metrou….Ca nu vreau sa fiu ca ei…. Cum sa le explic ca omul pe care il caut vine din alte timpuri, asa cum si eu vin din alte timpuri si ca ne-am dat intalnire aici, pentru a rescrie o poveste?
1 comment:
Post a Comment