Scrisoare cu destinatar mort

Munti, padure, un cer spuzit de stele, un sac de dormit incomod, un cort prea mic, parka, un cantec de chitara venind dinspre un foc de tabara….Asa a fost prima noastra noapte de dragoste…Mirosea a cetina si a iubire. Apoi au urmat multe alte nopti, dimineti, dupa-amieze. Nu ne mai saturam unul de celalalt iar fiecare bucatica a trupului meu erai tu. Te iubeam, iubeam fiecare gest al tau, fiecare respiratie a ta, fiecare privire, fiecare sarutare. Iubeam modul in care ma iubeai. Nici nu mai stiu de cate ori am plans in bratele tale, amintindu-mi de copilaria pierduta, de cate ori ti-am vorbit despre Carte, despre calatoria in Irak, despre toate acele vise care se ascund adanc in inima mea....Era atat de confortabil sa adorm in bratele tale iar dimineata primul lucru pe care sa-l vad sa fie chipul tau! Uram lumina, iar tu nu intelegeai de ce.Ei bine, o uram pentru ca nu vroiam sa te atinga, vroiam sa ramai doar al meu, noi doi, scufundati in cantec si in visare....
Asta a fost povestea noastra. Tu ai plecat, eu am plecat...Acum e doar o poveste, nu mai e povestea noastra. N- mai ramas nimic din noi in ea...Telefonul meu nu mai asteapta mesaje de la tine, pe 21 nu mai sarbatoresc nimic, copii mi se par la fel de nesuferiti ca inainte, cortul mi se pare acum prea mare, Cartea asteapta inca sa fie scrisa...Doar perna mea mai poarta, inca, mirosul tau, semn ca ai trecut prin viata mea....

Paul, inca te mai astept. A ta, S.

Imi plac cartile triste, imi plac oamenii tristi, imi plac povestile nefericite. Ma infioara gandul mortii persoanelor pe care le iubesc, dar ma fascineaza ideea propriei mele morti. Imi plac suferintele din iubire, imi plac oamenii care plang si care isi dau seama cat de mica este existenta lor. Nu imi plac oamenii care iubesc viata si care cred ca viata lor e perfecta. Urasc relatiile simple, fara nimic profund, in care cei doi cred ca si-au gasit sufletul pereche si viseaza sa aiba o casa mare, o masina cumparata in leasing si sa faca copii. Nu-i inteleg pe acesti oameni si nici nu-mi doresc sa-i inteleg. Dar, din pacate, ii vad in fiecare zi, pe strada, la facultate, la televizor, ba chiar si printre prietenii mei. Si nu de putine ori ei ma judeca. Ma judeca pentru ca nu gandesc ca ei, ma judeca pentru ca nu vorbesc mult si prost, ma judeca pentru ca prefer singuratatea in locul plafonarii. Cum sa le explic, oare, ca viata are si ceva mult mai profund in ea, ca o partida se sex si o tigara fumata in graba dupa aceea nu e totul? Ca iubirea nu vine daca iti dai de trei ori ochii peste cap cand se uita la tine tipul dragut pe care il vezi in metrou….Ca nu vreau sa fiu ca ei…. Cum sa le explic ca omul pe care il caut vine din alte timpuri, asa cum si eu vin din alte timpuri si ca ne-am dat intalnire aici, pentru a rescrie o poveste?